Numesc ‘zero’ punctul de plecare spre împlinirea acestui vis !

De unde începe totul ? Cum s-a trezit dorința de a alerga din nou ? Si de ce la 50 de ani ? Nu pot să-mi explic, poate că unele dorințe, necesități sunt ciclice în viața noastră ?! Nu am mișcat un deget să ies din acel sedentarism în care am fost ancorată timp de 30 de ani ! Cum poate un om care a fost pasionat de sport si care a practicat sportul să renunțe brusc la ceea ce părea pasiunea vieții ?! Nu mai contează oricum, trecutul nu-l pot schimba dar pot face cu siguranță ceva cu prezentul. Schimbarea inversă s-a produs la fel de brusc : punct și de la capăt. Pasiune reinviată ! Hai să văd ce mai pot recupera ! Cu ce puteam să încep ?! Alergarea mi s-a părut mai accesibilă decât un sport de echipă ! Doctor Google mi-a adus salvarea ! Un simplu ‘search’ și mai multe rezultate căutare, așa cum se întamplă de regula ! Aici intervine ‘liberul nostru arbitru ‘ care decide chiar și pe internet ! Am ales link-ul www.maraton.info.ro ! Wow ! M-am înscris pe loc la ei ! M-au cucerit cu articolele lor! Coup de foudre ! Dragoste împărtașită și încă repede: răspuns prompt – „vă mulțumim ca v-ați înscris în cel mai mare club de alergători” ! Extraordinar ! Nu m-au lăsat să-mi revin bine din plăcerea noului meu statut de alergător că deja au trecut peste fazele de timiditate de la începutul unei relații gen „să ne cunoaștem mai bine, să vedem și în ce ape ne scăldăm”, c-au preluat rapid rolul “dominant” și nu le-a păsat catuși de puțin de trecutul meu sedentar (eufemism pentru puturos, nu ?) : „vă invităm la Gerar 2012” ! Dom’le, dar” ăștia” nu se încurcă, ei chiar știu ce vor ! Dar cum inima nu are raţiune când vine vorba de ‘plăceri’ m-am înscris rapid la un cros 3,6 km ! Mai era și altceva în afară de cros în acea invitație – o cursă de 21 km !!!!!!! Nu m-am simțit deloc vizată ! Asta este pentru atleții de performanță mi-am zis, dar uite ce bine că s-au gândit să facă și pentru noi poporul sedentar de rând o cursă populară ! (ulterior am aflat că nici crosul nu era pentru sedentari ) Bravooo lor ! Mi s-au cuibărit și mai tare-n inimă !

A doua zi …după ce m-am înscris (așa cum se întamplă când iei o decizie impulsivă exclusiv cu inima și abia după aceea rațiunea își cere și ea.. partea) am realizat că eu nu mai alergasem de 30 de ani nici macar 100 de m !!! Aveam la dispoziție mai puțin de o lună să mă pregătesc ! Ce să pregătești ? Când ? Este iarnă doar ! Fie ce-o fi ! Tot auzisem de memoria musculară și mizam pe inteligența mușchilor mei – sau ce mai rămâsese din masa mea musculară de mult apusă ! Dar, în primul rând , cum fac de obicei, speram în ajutorul divin (bineințeles cu promisunea că o să mă “revanșej” ulterior pentru ajutorul primit).

Făceam aerobic de plăcere dar mi-am dat seama că această formă de practicare a exercițiilor fizice nu o să mă ajute prea mult la o alergare. Mi-am extins abonamentul la sală și pentru fitness – și uite așa am făcut o ” prietenie” de compromis și din interes cu o bandă de alergare ! M-am pus în forță pe treabă, am setat banda la ‘amețitoarea viteză’ de 7 km/ora ! Si să zic că am tot alergat așa o “veșnicie” de circa ….2 minute ! Amețită și cu privirea împăienjenită am oprit brusc banda ! Rezultatul ? Norocul meu a funcționat din nou – am făcut cunostință cu un înger păzitor cu chip de antrenor care supraveghea sala și trăgea cu ochiul la stilul meu ‘desăvârșit’ de alergare, care intuind parcă ceea ce avea sa urmeze nu a precupețit niciun efort să mă salveze de la umilitoarea mea cădere lângă bandă. Am rămas în picioare și asta a fost important pentru moralul meu ! Dar cum virusul acela care afectează toți alergătorii și-i îndeamnă să alerge din ce in ce mai mult, pe mine m-a infestat după doar 2 minute de alergare eșuată pe bandă, nu am mai putut sa renunț nici eu și am continuat cu o îndârjire greu de descris să mă urc din nou pe banda și-n acea zi și a 2-a și a 3-a și tot așa până am ajuns la un personal best de 1 km in 7 minute ! ………………………….

Rapid (… mult prea rapid !) a venit ziua Gerar-ului ! Un spectacol în sine ! Nu eu am făcut spectacolul :)), eu doar mi-am alergat crosul meu de 3,6 km și având avantajul începătorului-cu noroc chior – am mai urcat și pe podium cu un nesperat loc 2 ! Poate că adrenalina, poate cele 10 grade minus, poate că m-a luat valul și am ținut ritmul cu cei mai tineri de pe traseu carora nu le prea puteam ghici vârsta pe sub căciulile trase pe ochi și buff-uri pe față, au “conlucrat” toate la nesperatul meu succes ! Surpriza cea mare a fost pentru mine premierea facută chiar de doctorul acela simpatic de la tv (care mă făcea mereu să întârzii la slujbă din cauză că-l așteptam în fiecare dimineață după ora 8 la protv să mai prind câte un sfat competent referitor la nutriție – nutriție care mă interesa doar pentru a-mi menține silueta și nu pentru alte interese sportive). Era Dr. Serban Damian ! Am aflat imediat că de fapt este președintele clubului, organizatorul Gerar-ului și culmea mai era și alergător ! Cum de nu mă gândisem, era doctor doar, și știa mult mai multe decât noi, despre organism și poate că mai deținea și alte secrete care-l ajutau în alergare.Avea clar un avantaj în fața tuturor !

Spuneam mai înainte de spectacolul numit Gerar ! După ce mi-am alergat crosul meu am redevenit spectator – nu am putut pleca de acolo , nu mă mai puteam sătura privind concurenții care alergau semimaratonul ! Frumoși oameni, puternici, veseli, curajoși, pasionați ! Un alergator mi-a atras atenția prin frumusețea fuleului, ritmul constant și viteza sa, dar toate acestea erau totuși în contrast cu vârsta lui. Cum putea cineva care nu mai era un adolescent să alerge atât de bine ?! Am ințeles repede că ridurile sau părul grizonat nu sunt un obstacol pentru alergare ! (un argument în plus să mă apuc și eu de alergare, scuza cu … “gerontologia” nu mai ținea ..). Il așteptam să revină după o tura să-l revăd și chiar aveam emoții să nu i se întâmple ceva. In sinea mea îmi doream să câștige echipa lui. Cineva a strigat : bravoo Victor ! Echipa lui avea un nume de restaurant City Grill ! Deci am dedus că trebuia să fie bine hraniți baieții cu ceva alimente necunoscute mie ( or mânca jăratic??? ) de au așa rezultate. :)) Le-am reținut numele pentru că alergarea lor era chiar de neuitat . Toți alergătorii m-au impresionat în aceeași măsură, și cei care alergau foarte bine pentru că-i admiram pentru calitățile lor sportive dar în primul rând cei care erau mult în urmă (chiar și cu două ture în urma alergătorului meu preferat :P) pentru îndârjirea de a duce la capăt această cursă nebună.

De atunci nimic nu a mai contat pentru mine, prioritățile mele s-au schimbat – alergarea a devenit noul meu vis ! Calendarul plăcerilor personale pe care credeam că-l voi respecta până la adânci batrâneți și se referea în special la citybreak-uri în orașele lumii, a fost dat jos din cui pentru un alt calendar mult mai incert dar mult mai plăcut. Calendarul competițiilor de alergare ! Normal si rațional vizam crosurile, dar………inima îmi dădea ghes către altceva . Indrăzneala mi s-a părut mult prea.. mare ! Dar tocmai de aceea am luat hotărârea că trebuie la modul imperativ să văd și eu cât de mult pot ! Unde-s limitele altora am aflat cât de cât, dar unde-i limita mea ?! Evident : tocmai pe mine nu mă cunoșteam ! Deci, să mă grăbesc mi-am zis, că nu se știe dacă o să am suficient timp să mă descopăr pe de-a-ntregul !

Deși toată viața mi-am dorit (în subconștient, desigur ) să pot alerga un maraton mi s-a părut că asta ar fi cea mai mare nebunie ce-mi bântuie prin cap. Ceva imposibil ! Imi place să-mi împlinesc dorințele ce mi se furișeaza, zburdă sau chiar tropăie prin minte dar asta deja le întrecea pe toate ! Cum să fugi 42 km (“a alerga “ , suna prea profi pe-atunci), când și parcurgerea unui kilometru mi se părea un efort fantastic ?! Nici măcar nu știam că există atâția români – alergători amatori – care au facut acest lucru și nu o dată, de două, de trei ori și chiar de zeci și sute de ori. Cunoșteam bine povestea lui Pheidippides care deși a rămas în istorie și-a încheiat socotelile cu viața în urma acestei curse. Mi-am tot zis, oare merita prețul suprem un maraton ?! Există risc de a muri ?! Foarte bine mi-am zis, atunci mă bag – îmi place să risc când miza este foarte mare – iar pentru mine maratonul reprezenta miza supremă – să-ți cunoști limitele fizice și mentale (de fapt în primul rand mentale căci angajarea și terminarea acestei curse implica o tărie de oțel )

In afară de Pheidippides și la fel de supra-oameni mi se păreau atleții de la maratoanele olimpice și deși urmăream live aceste curse îmi spuneam că nu poate fi chiar așa de adevarat – poate că există un truc , un secret, un secret știu doar de ei. Intre timp secretul a răsuflat și l-au aflat și cele câteva milioane de oameni de pe planeta asta care au alergat cel puțin un maraton in viață. Dar care este ? Cum de nu-l aflu si eu ?!

Deja pentru mine oamenii nu se mai împărțeau doar în categoriile antagoniste bine știute : oameni buni sau răi, cuminți sau nebuni, frumoși sau urâți, apăruse una nouă – oameni care au alergat un maraton și a celor care nu au alergat vreodată un maraton. Am vrut să intru in categoria oamenilor puternici și m-am pus repede pe treabă. Mă rog, repede este un termen relativ. De fapt nici nu știam ce înseamnă treabă, ce presupune pregătirea unui maraton. Am început să mă afund mai mult în fotoliu meu.. calm-sedentar cu laptopul pe picioare și am citit tot ce-mi era accesibil pe net despre nutriție sportivă, tehnici de alergare, planuri de antrenament, glicogen, morcovi, banane, isostar, febră musculară, respirația în timpul alergării,vitamina C, magneziu și potasiu, recorduri, poveștile celor deja intrați în categoria vizată, hidratare, odihnă, cluburi și grupuri de alergare, migdale, proteine, heart rate și average pace, locuri de alergare, maratoniști români, pronația piciorului, vo2max, timpul probabil din luna octombrie, și nu mai știu ce am studiat dar oricum într-o ordine.. dezordine, cam așa cum le-am enumerat și aici.

Si….”tobă de carte” cât un masterand în sport, am hotărât să trec la fapte în sfârșit ! Fapte ? Fapte da, dar nici vorbă de alergare ! Cum să alerg așa ca un amator ?! Doar îmi ‘tocisem’ coatele (deh, tălpile nu mi le tocisem încă) de atâta învățătură ! Alergare științifică, “intelectuală” și nu așa cum o făceam în copilărie desculță pe gazonul verde al stadionului de țară când alergam cu mare grijă să nu zburătăcesc gâștele și să le alung spre bălțile dinprejur !

Si aici vine punerea în practică a proiectului meu –partea de hard : investiția ! Nu se poate fară ! Incălțări – of doamne, dar ce recomandau alergătorii cu experiență treceau cu mult peste prețul unor pantofi eleganți cumpărați de la Milano. Ciorapi – citisem undeva un articol al lui Gabriel Solomon despre ciorapi, și mi-am zis că-i cam mofturos băiatul ăsta de acordă atâta importanță unei șosete (ulterior mi-am cerut scuze în gând față de Gabi ,când am simțit pe pielea mea rosături provenite clar de la șosetele clasice din setul de 3 perechi la 10 lei). Tricouri, short-uri, hanorace, bustiere și alte accesorii necesare m-au transformat în client fidel al magazinelor de profil. Dar nu a fost tot – unde-i ceasul, cronometrul, heart rate monitorul (că totuși mă bântuiau temeri de a nu sfârși ca Pheidippides – deși îmi făcusem un control pe la cardiologie, că doar asta învățasem după atâtea studii) ? Am achiziționat și ceasul , doar nu era să mă antrenez ca acum 30 de ani ! GH625 ! Wow ! Gps, hărti, grafice, avertizări sonore, pace-uri, bpm-uri, antrenor personal la purtător ! Un pic de respect fată de mine, mi-am zis, nu ?!

Deja epuizasem toate motivele care mă țineau pe loc în a-mi începe și pregătirea , așa că n-aveam încotro, trebuia s-o încep ! In iulie prin generozitatea lui Maricu ( maratonist ro club maraton, desigur) am intrat în posesia unui plan de antrenament ! 4 zile pe săptămână în sistem 5, 8, 5,12 km crescând apoi la 8, 12, 8, 12 km pe săptămână și crescând treptat distanțele alergate în weekend până la 32km (unde se banuiește a fi “bau bau”-ul cel rau de care este foarte greu de trecut – numit americănește ‘the wall’ dar pentru mine tot bau bau a rămas până nu am ajuns să-l cunosc personal și să-l înving :-bd ).

Primul loc unde am început să-mi pun în practică stufoasa teorie despre alergare a fost Parcul Carol. Ora de start cronometru 5,50 dimineața, evident, ca un om care respectă deviza cine se scoală de dimineață departe ajunge ! Nu am ajuns mai departe de muzeul tehnic Dimitrie Leonida situat la 50 m de intrarea în parc ! :)) Pe aici nu se trece ! Grăiseră într-un mârâit comun cei 6 câini frumoşi si bine hrăniţi ! Deci cum o tură de parc nu aș fi putut să fac mai ales că nu știam ce alți ‘băștinași’ mai deranjez m-am rezumat la aleea pietruită centrală și scările mausoleului până ce eșecul muscular pe picioarele mele neantrenate s-a instalat rapid. Cum să faci 5 km de trepte ?! Se pot face ar spune unii (știu eu cine se duce special să țopăie pe treptele acelea, dar nu-i numesc, nu de alta dar să nu-i identifice cineva ca fiind nebuni) ! Asa că, mi-am mutat antrenamentele în parcul Tineretului și am schimbat și ora 6,15 dimineața căci am observat eu că după ce începea să se ridice soarele plecau și cățeii mai pe la umbră să doarmă și ei după ce probabil se ospătau peste noapte cu vreun nefericit alergător răpus de colții lor ( mă întreb dacă există vreo statistică a alergătorilor care au dispărut fară urmă ?! :)) Deci cum și aici domnea aceeași mafie am început să caut soluții !

Drumul meu spre maraton trebuia să continue ! In scurt timp mi s-a alăturat la antrenamente Fidelie , o frumoasa mulatră și bună alergătoare , cu multe calități înnăscute , care a scos untul din mine pe parcursul a 3 luni.(acum mă gândeam de unde vine expresia ‘a scoate untul din cineva’?! dacă se referă cumva la arderea grăsimilor la mine a funcționat :)) Pe Fidelie o cunoașteam de ceva vreme pentru că am mai întreprins și avut mai multe în comun, cum ar fi; voluntariat în plantări de copaci prin rezervații montane, “umărul nostru de oțel” pus la ‘clădirea’ unei cafenele ecologice sau aceeași dragoste pentru motociclete. Fidelie mă bătea măr și-n motoare, ea era un motociclist de curse lungi și cu mulți km la bord versus experiența mea în motoare cam la fel ca la alergare cu puține curse și acelea scurte. Desigur, i-am recunoscut încă o dată superioritatea netă și am continuat să mă țin cât am putut după ea la alergare. Si nu mi-a prins rău deloc ! Imi amintesc că mi se tot repeta un antrenament de 8 km care ar fi trebuit sa-l fac în 48 minute și pe care nu reușeam în ruptul capului și al pingelelor decât la alergările cu Fide. Toate antrenamentele noastre începeau înainte să răsară soarele, de multe ori fiind nevoite să prelungim încălzirea la 15-20 minute în așteptarea luminării de ziuă. (am uitat să spun ca împărtașeam amandouă și aceeași frică de câini- stăpânii de drept ai parcului ). Si dacă mai aveam și alte pasiuni comune și nebune de ce să nu rămânem în aceeași notă și să înfăptuim altceva și mai nebunesc ?! Si cum maratonul se înscria în aceste coordonate a fost ceea ce a legat și mai mult prietenia noastra ! Sprijin, încurajări și motivări am primit de la mai mulți alergători din Tineretului. Până la urmă și antrenamentul pentru un maraton (sau cel puțin pentru primul maraton) poartă în el spiritul maratonului ! Aș spune că antrenamentul necesar pregătirii unui maraton este un maraton în sine. In cazul meu alergarea a 40/50 km/săptămână chiar a fost un maraton de vointă ! M-a mai suportat la antrenamente Bogdan, un alergător blând ca un ursuleț de pluș în zilele lui de generozitate maximă față de mine când își punea câte-un săculeț de 2 kg pe fiecare picior în felul ăsta reușind si eu cât de cât să mă țin după el. Când se plictisea de ritmul meu venea la antrenament fără săculeții de picioare, se metamorfoza în grizzly și atunci cu toate strigătele mele de ajutor ‘așteaptă-mă te rog’ și cu toate îndemnurile lui ‘hai ,Dana, mai repede’ tot nu reușeam să mă țin după el ! Si când nici Fide nici Bogdan nu erau de găsit prin parc atunci era omniprezentul Mirand (un alergator din Camerun) pe care îl găseai în intervalul 6-22 în parc dispus să alerge oricât și cu oricine și în orice ritm ! Insoțea pe toată lumea care intra în parc să alerge și printre două alergări rămânea la umbră să mediteze conform nu știu cărei practici sub un copac strategic așezat să vadă cine apare la intrarea în parc echipat de alergare. Desi conversația cu el era destul de anevoioasă ( că doar engleza diferă pentru unii de la un continent la altul) am înteles repede ca avea o filozofie de viață foarte sănătoasă. Mi-a facut plăcere să alerg cu el pentru acest schimb de idei pentru că-mi cânta la rugamintea mea , cântece africane – care culmea, erau chiar pe ritmul de alergare – și cel mai mult că se străduia să-mi respecte și mie ritmul de alergare de 6 min/km. M-a înduioșat condiția lui de azilant în Romania, poveștile despre cei 9 frați rămași în Camerun, recunoștința lui față de un roman cu suflet mare care-i dăduse o pereche de încălțăminte să aibă cu ce alerga. Avea numai cuvinte de laudă pentru țara noastră și pentru români pentru că lua în considerare numai lucrurile bune ce se întamplă pe la noi. Sper și-i doresc din toată inima să-și facă o viață bună la noi ! De multe ori am sustras-o pe Stefi de la cura de somn din timpul vacanței de vară pentru a mă însoți cu mândrețea ei de BMX la alergare. Să zicem că am adăugat și bmx-ul la investiția inițială precum și cei câțiva hamburgeri interziși de altfel dar obținuți acum așa ca o recompensă pentru caloriile consumate de ea să pedaleze 20 de km pe lângă mine. Mă rog au mai fost și alte compromisuri făcute, ceva shaorme tot de pe lista de interzise (dar de data asta făcute în casă ca să nu cedez chiar atât din ‘teritoriile’ câștigate cu greu), ceva vizite prin mall-uri. Dar cum scopul meu a fost așa măreț cred că a scuzat toate aceste mijloace !

Pregatită sau nu, am ajuns în sfârșit la ziua maratonului ! Emoții ? Neam ! Nu mă presa decât timpul limită impus de organizatori de 6 ore ! Mi-am făcut calcule de ritm de alergare (planul A), ritm de mers (planul B) și ritm de târât în 4 labe (ăsta era planul C pentru ultimii metri) și m-am liniștit când în urma calculelor a reieșit că voi termina maratonul și deja simțeam metalul greu și valoros atârnând la gâtul meu ! Startul l-am luat de undeva la câteva zeci/sute de metri în spatele liniei și a favoriților cursei – niște băieți și fete mici, negri și cu căpșoare de extratereștri sosiți din îndepărtata și sălbatica Africă. Normal că nu am putut recupera distanța dintre noi :)) și s-a tot mărit tot mai mult, astfel încât, când eu eram aproape să-mi termin prima tura de 21 km ei terminau deja maratonul de 42 km !!! Extraordinari alergători !!

Startul l-am luat bine, încet, ritm de conversație și chiar conversații vesele cu oameni ce-mi păreau frați și surori nicidecum competitori. Oricum nu aveam ce face – dacă nu pleci primul și în rând cu micii africani nu ai decât să aștepți așa ca la urcarea în tramvai să-ți vină și ție rândul. Nu puteam face un pas mai mare de 30 cm. Dar în câteva minute parcă toți dispăreau din jurul meu – oare ce s-a întamplat, de ce ma lasă-n urmă ?! Aveam de data asta loc să măresc și pasul și ritmul ! Căutam în mulțime tricouri cunoscute – ro club maraton – vroiam ceva familiar, aveam nevoie de siguranță ! In sfârșit zăresc tricouri ro club similare cu cel purtat cu mandrie și de mine ! Reduc ritmul – în generozitatea mea îi aștept pe alergătorii ro club maraton ce purtau agățate baloane umplute cu heliu care aveau rolul de pacemakers – numai și numai ca să alerg cu prietenii mei de club (necunoscuți, desigur ). Nu am văzut fără ochelari ce scrie pe baloane dar alergau frumos si bine ! Amețitor ! Simțeam că-mi dau aripi ! Dupa câțiva km însă…”aripile” mele fâlfâiau în gol ! Si iarăși generoasă cum sunt i-am lăsat să mi-o ia cu mult înainte ! Nu riscasem aiurea ! Trăsesem cu ochii în urmă și zărisem alte baloane salvatoare ! M-au ajuns și m-au preluat pe drum !

Era chiar președintele clubului ro club maraton cel care purta balonul de 4:30 ! Wow ! Minune cerească ! Nu putea chiar el să-și abandoneze mielul pe drum, nu ?! M-am comportat ca atare, supusă și nupreatăcută m-am ținut după el ! Mă simțeam în siguranță ! Nu am avut nicio problemă, alergare frumoasă, ritmul îmi venea ca o mănușă și nu am simțit când s-au mai topit 10-15 km !

Prima lovitură am primit-o când am realizat că baloanele și președintele clubului nu pot merge cu mine la ecotoilet (cât ar fi fost ea de eco și firescă) iar despărțirea de ei s-a făcut cu aceeași durere pe care ai avea-o sărind de la bordul unui vas să-ți recuperezi șapca ponosită din mare dar sperând că vei înota suficient de tare să te agăți din nou de vas. Nu am știut că în timpul maratonului folosirea unei toalete durează cam cât un kilometru de alergare (că doar bausem doar 1 litru de lichid și transpirasem 2 litri și jur cu mâna pe inimă că nu a fost bere sau altă bautură diuretică ).Nu știu care este explicația stiințifică – dar practic organele responsabile nu se grăbeau deloc. Am încercat să-i ajung dar parcă anume se depărtau și mai mult. Am redus ritmul, am rămas singură printre “străini” și am încercat să mă consolez eu pe mine cu vorbe blânde, dure, urâte,alinturi de toate felurile. Nimeni nu o poate face mai bine decat tine ! Aveam nevoie de-un pic de blândețe și mi-am oferit-o reducând ritmul și mai mult. Am văzut că funcționează tactica , dar , treptat nevoia mea de tandrețe creștea exponențial cu kilometri parcurși. De câteva ori pe traseu m-a așteptat buna mea prietenă Luminița –“ de la capătul tunelului” aș spune – chiar așa o percepeam. Este minunat când cineva stă într-un punct fix și te așteaptă să revii să te mai încurajeze încă o dată și încă o dată. Intre timp a reușit să se îndrăgostească de toți alergătorii indiferent de sex/vârstă/rasă și a rămas pe tot parcursul maratonului să admire și să susțină pe toată lumea strigând tare “ fortza , bravo, haide, fii tare,de a răgușit până la urmă .Cel puțin nu mă simt responsabilă de răgușeala ei ! Dragostea are un preț !

Nu s-ar zice că nu ai timp să gândești la tot și la toate în timpul unui maraton. Dar numai sentimentele înălțătoare îți năvălesc în minte și-n suflet : dragoste, bunătate, înțelegere, grijă pentru ceilalți. Mi-am amintit și așteptam să întânlesc pe traseu pe Gabi care iarăși surprindea prin ideile lui năstrușnice. Ca și cum alergarea lui de 24 de ore pe bandă nu ne convinsese de temerarismul lui , de extraordinara lui ambiție, acum dăduse curs unei alte provocări – să alerge desculț tot maratonul – și tot pentru o cauza nobilă așa cum face el mereu. Cum Gabi are aceeasi vărstă cu fiu-meu nu m-am putut abține să nu-i duc grija (deformație parentală exprimată prin milă și sentimentul acela de a împrumuta sau de a dori să ți se transfere ție durerea , toată durerea lui ). Alergam și speram să-l văd undeva să mă asigur eu cu ochii mei că este bine, că tălpile lui nu sangerează, că nu are nevoie de ceva. L-am întânlit în sfârșit. Doar ce l-am zărit câteva secunde ! Gabi alerga ca o gazelă și m-am bucurat că toate temerile mele erau nejustificate ! Pentru el părea o joacă sau așa făcea să pară alergatul desculț al acestui maraton ! Gabi care scrisese un articol despre importanța șosetelor purate la alergare și în mai multe ocazii despre încălțări pe tipuri/mărci/caracteristici, paradoxal hotărăște acum, să se elibereze de aceste “atașamente” și să plece desculț într-o cursă de maraton, detașându-se ușor de tot ce-i părea altădată atât de important !

Doar ce mi-a dat mie emoții ! Emoții bune de altfel, pentru că nu am avut timp și motiv să-mi plâng mie de milă pe traseu, având în vedere ca alții alergau în condiții și mai rele decât ale mele – eu alergând mândră și protejată de niște încălțări Skechers Gorun Resalyte mai ușori de 200 grame/picior cumpărați după multe studii și calcule de fezabilitate !

Trecerea pe sub poartă, după prima buclă de 21 km am făcut-o puțin în spatele micilor africani (care deja erau fericiții câștigători ai MIB 2012) și cu ultimele puteri m-am angajat în cea de-a doua buclă la fel de lungă după câte zic oficiali dar înzecită după ceea ce am simțit eu.

Si trebuie să mă credeți : aici a început maratonul pentru mine ! Aici a intrat în funcțiune toată voința, îndârjirea, toate rezervele mele mentale și fizice până la ultima picatură ! Si în plus plana asupra mea teama de întânlirea cu bau-baul de la km 32 ! Până la iminenta bătălie ce mă astepta au aparut alți inamici invizibili – seteaaaaaa – ! La punctul de la Mihai Bravu întrucat învațasem lecția cu ecotoilet-ul m-am mulțumit doar cu 100 ml de apa. Am încercat să beau în timp ce alergam ușor – o parte bună de apă am reușit să înghit , restul a zburat în toate zările și nările mele. Incercam să păstrez amintirea gustului apei în gură și am concluzionat că “alimentul” cu cel mai bun gust din lume este cu siguranța apa ! Am continuat să alerg și singurul gând ce-mi trecea prin minte era: stângul-dreptul,stângul-dreptul și nimic altceva. Toată energia îmi era ocupată pentru a menține această ordine ! După alți km de stângul-dreptul,stângul-dreptul, inspir-expir, ………. am realizat că spuneam stângul și călcam cu dreptul :)). Mi-am zis că asta-i lipsă de concentrare, semn de oboseală ! Așa că eu și cu mine am hotărât cu unanimitate de voturi în “qvorum” să scot rezerva de gel isostar strategic pitită in bustieră. Imprumutase temperatura corpului dupa cele aproape 3 ore de alergare ! Scârbos să bei un gel cald la 37 grade. Am continuat să alerg cu el în mână ținându-l în bătaia vântului pentru a-l răcori, dar afară temepartura de aproape 30 grade celsius n-a fost chiar un agent refrigerant. Simțeam că nu-l pot ingera decât alături de apă rece și așteptam să ajung la urmatorul punct de hidratare să-l înghit. La apropierea de punctul de la Arena Națională mi-am administrat acel gel salvator parțial în gură, pe bărbie, mâini și picioare. Am primit o altă lovitură când am constatat cu o disperare fără margini că acel punct de hidratare nu mai avea apă ci doar niște voluntari drăguți care-și exprimau regretul pentru situație și compasiunea față de mine ! Aveam de ales, să alerg până la urmatorul punct adică cca 5 km sau să rămân acolo pe jos undeva la umbră, în speranța că o să mă vadă cineva pravalită pe jos și să intreprindă o acțiune fulger de salvare gen – o găleată de apă aruncată pe mine sau un telefon la 112. Instinctiv am ales în spiritul principiului meu general de viața : daca vreau ca un lucru să se facă și să se facă cât mai bine pentru mine atunci îl fac singură și nu aștept ajutorul nimanui. Deci cum aș putea să ajung mai sigur și mai rapid la mult-dorita-necesara-vitala-indispensabila-minunea lumii apa care să-mi curețe gelul dulce rămas în gât și care să-mi decontracteze schimonoseala dintre sprâncene produsă de dulceața exagerată a acelui gel ? Comanda mi-am dat-o clar și precis și fără să permit comentarii ! Trebuie să alerg și să alerg cât mai repede spre punctul de la Mihai Bravu ! Am mărit ritmul și preț de câteva minute am reușit să-l mențin însă involuntar îl scădeam până aproape de un ritm de mers. Comenzile mele către picioare nu mai aveau efect. Oare picioarele erau de vină sau mintea îmi juca feste ,să fie și deshidratarea un motiv pentru lipsa de concetrare ?! De odată am simțit că am halucinații ! Experimentasem cândva întânlirea cu fata morgana în deșertul african dar de ce se întâmplă acum, că doar suntem în plină civilizație ?! Nu puteam să cred ce văd ! Din sens invers alerga înspre mine Marian Chiriac ! Pentru că îl cunoșteam ca fiind un suflet mare de om simțeam că vine ca un înger în înaintarea mea spre a mă ajuta să trec peste moment ! Ce halucinație mai este și asta ?! Chiar mi-a vorbit: ești bine, redu ritmul continuă să alergi, hai că poți Dana, nu te opri ! Am îndrăznit să întreb “himera” de ce aleargă înapoi, mai mult să-mi testez mintea pentru că eu deja simțeam că am luat-o razna. Nu era nimic de genul, eu stăteam foarte bine mental – Maricu chiar alerga invers pentru ca așa a alergat el tot maratonul înainte și înapoi. Iși însoțea o echipă pe care o antrenase toată vara pentru aceast maraton și când cineva din echipă rămânea prea în urmă se întorcea să-l ajute să-și recapete ritmul. Am bătut chiar ‘five’ cu ‘himera’ și am continuat să alergăm în sensuri diferite, eu înainte și el înapoi ! 🙂 Curând am fost iarăși ajunsă de Maricu de data asta însoțit de eleva lui și ,ca un tată iubitor, încerca să tragă după el doi copii potrivnici sfătuindu-i și încurajându-i în continuu. Tocmai ce uitasem de gelul lipit de cerul gurii și care-mi căptușea încă esofagul când lui Maricu i-a venit ideea să-mi ofere un gel :)) Intenția lui bună a fost tradusă de creierul meu ca un atac la stomacul meu care s-a revoltat instant împotriva tuturor gelurilor din lume ! Am mai avut puterea să refuz politicos gestul lui și să-l iert în sinea mea pentru această insensibilitate involuntară, desigur ! (nu avea de unde să știe în ce stare de uscăciune mă aflu și ce efect a avut cuvântul ‘gel energizant’ asupra mea). Ulterior am mai întânlit un înger pe drum care mă aștepta pe traseu așezat pe un genunchi în poziția unui fotograf pasionat de această artă să-mi imortalizeze alergarea de care nu mă simțeam prea mandră în acele momente. Mi-a strigat să zâmbesc, hai mamaaaaaa zâmbește, smile please ! Era Tony, fiul meu, care trăia alături de mine aceeași emoție dată de incertitudinea to be or not to be finisher-ul unui maraton ! I-am răspuns cu aceași schimonoseală pe față – lasă-mă cu pozele, mai bine fă o minune și dă-mi apă în secunda asta ! Iar îngerul ăsta de copil s-a executat în jumătate de secundă, s-a aplecat și a luat de pe jos una din sutele de sticle care mai aveau destulă apă în ele și zăceau aruncate pe caldarâm aruncate de cei diniantea mea ! Cum de nu m-am gândit ! Cum oare i-a trecut prin minte acestui mic yoghin în devenire că apa era pretutindeni și că trebuia doar să realizez asta, că de văzut o vedeam și eu ! Oare doar cei care cochetează cu yoga au instincte de supraviețuire ? !Cu siguranță ! Mi-a întins repede o sticlă și a adăugat (parcă citindu-mi spaima de a bea apă după un necunoscut) : dacă ai rețineri nu pune gura pe sticlă, toarn-o direct in gură, dar nu-ți fă probleme mamă de boli căci toți alergătorii sunt oameni sănătoși altfel nu ar alerga maratoane ! Ce logică imbatabilă ! Am fost încă o dată în viață mândră de fiu-meu ! Următoarele sticle obținute prin autoservire de pe jos le-am folosit pentru o scurtă bătaie cu apă pe traseu ! Ce bucurie ! Ce minunat joc – bătaia cu apă – nu-l mai jucasem din copilărie ! Si deși copilul meu are 27 de ani, nu a uitat de această distracție maximă și a venit cu ideea în unul din cele mai critice momente din timpul maratonului ! I-am mulțumit pentru revigorarea ce mi-a produs și l-am rugat să meargă înapoi spre linia de start, deși se oferise să meargă cu scuterul pe trotuar aproape de mine o bucata de drum ca să-mi fie aproape. Instinctul matern îmi funcționa încă și l-am rugat să meargă la linia de start/sosire unde mă aștepta Stefania de câteva ore. Imi făceam griji pentru ea, mă gândeam că stă în soare, că este trecut de ora prânzului și nu a mâncat nimic, că poate îi este sete. Te rog ai grijă de sora ta, că mă grăbesc cât pot de mult să ajung la voi ! A fost o mare motivație asta – trebuia să ajung mai repede – prea mult mă așteptaseră ! Nu puteam să dorm pe drum și cu atât mai mult nu puteam să abandonez ! E minunat când știi că la capătul unui maraton te așteaptă persoane dragi ! Si cred că este o noțiune general valabilă – copiii te ajută în toate realizările vieții ! Cu gândurile bune îndreptate către ei am continuat să alerg până mi-am reamintit de zidul de la km 32 pentru care aveam pregătită o strategie a mea (secretă, studiată, calculată încă din stadiul de proiect al maratonului) care urma să o pun în practică. Nu știam că această cifră este doar una generică. Deci strategia mi-a fost greșită din fașă ! Cum eu mă gândisem să creez o diversiune acestui temut dușman, că-i voi da impresia că nu mai pot să alerg, că o sa fiu ceva nesemnificativ pentru el, că nu merită să-și piardă vremea cu mine, că sunt inofensivă și pacifistă am început de pe la km 30 să simulez o alergare – mai mult spre ritmul de mers. Gândeam eu că dacă trec ușor pe acolo nu o să mă simtă și în plus o să am și eu atenția trează în caz că s-ar fi năpustit asupra mea. Am trecut cu bine – ceea ce am crezut eu că este ‘the wall’ – de la km 32 (îmi luasem marjă, totuși ) și fericită că lucrurile mi-au ieșit exact cum planificasem ! Victorie, nici zidul nu mi-a stat în față ! Sunt tareeeeee ! Am început să alerg și eu ca omul, scăpat de orice grijă ! Am mărit ritmul la 6 min/km ! Câtă adrenalină îți dă o victorie ! Bucuria a ținut câțiva km căci perversul ăsta de zid nu-și spusese cuvântul ! Mi-a apărut el așa dintr-o dată pe neanunțate și pe neprovocate pe la km 36 ! Uffffff ! Asta e ! Ce m-a păcălit ! Ce fac ? Refuzam să-mi mișc picioarele în acel ritm cântat mai înainte dreptul-stângul-dreptul-stângul ! Făceam apel la toate resursele mentale pentru că cele fizice erau doar amintiri ! Căutam colaci de salvare ! Imi doream o minune ! Si a venit, de undeva de la un colț de stradă iarăși un înger bun cu aceiași deghizare în fotograf dar de data asta cu o sticlă sigilată de apă rece în mână îmi striga aleargă, zâmbește, hai mamăăăă, hai măăăăăă că mai ai doar 6 km ! Cum puteam să nu rad la această încurajare ! Hai mamă, că mai ai doar 6 km !!! Ce înseamnă 6 km ?! A început să meargă pe lângă mine în timp ce eu credeam că alerg ! Aveam de urcat pe Calea Victoriei ! Pic de milă nu au avut ăștia la stabilirea traseului ! 🙂 Cum să pui Dom’le un așa”munte” în calea alergătorilor aproape de final ! Asta da provocare ! Mi-am amintit de planul C din strategia mea de maraton, pe celelalte le epuizasem de mult ! Planul C suna simplu și cam așa : în patru labe și tot voi trece linia de sosire ! Si cum teoria nu se potrivește cu practica am constatat că ar fi imposibil să pot urca mai mult de 10 m pe genunchi și sprijin pe palme pe Calea Victoriei ! A fost distracția maximă ! Am râs de mine ușor rușinată de această copilărie ! Nu mai practicasem mersul în patru labe de aproape 50 de ani – trecusem de stadiul de mers de-a bușilea pentru că, este firesc ca omul sa meargă și să alerge în două picioare – este cel mai simplu și benefic mod de înaintare ! Mi-a prins tare bine aceasta doză de râs și profitând de umbra de la baza clădirilor de pe calea Victoriei am reușit să trec în picioare și nesperat de bine de acest ultim zid !

Mă apropiam încet dar sigur de final – în alergare bineințeles și nu în patru labe conform planului C – plină de energie, nimic nu mă mai putea opri, apă era din belșug la punctele de hidratare și sticle din belșug pe jos ! Invățasem multe în timpul maratonului și în primul rând cum și cine te ajută să treci peste momentele grele, câtă nevoie avem de motivare, de concentrare, instinctul de supraviețuire, mentalul puternic și nu în ultimul rând condiția fizică ! Aș extrapola și aș spune că toate acestea se aplică și-n viață, care până la urmă este tot un maraton pe care trebuie să-l finalizăm cu aceeași satisfacție !

Trecerea pe sub linia de sosire am făcut-o cu un rănjet americănesc pe față – cu gura până la urechi – și mâinile ridicate în sus parcă-n mulțumire către tot ce mă înconjoară – fericirea atinsese punctul maxim ! Cineva s-a apropiat și mi-a pecetluit cursa cu o medalie de gât – grea – așa ca să nu uit ! M-a uimit greutatea ei care i-a întărit și mai mult valoarea ! Aveam atâta bucurie – o energie de nestăvilit care-mi dădea ghes să mai plec încă o dată pe traseul de 42 Km convinsă fiind că pot alerga la nesfârșit ! M-am oprit însă, chipul meu fericit – trebuia pozat așa în acel punct maxim- nu pentru ca aș uita vreodată bucuria primului maraton ci pentru că vroiam să o revăd și altădată și să încerc să mi-o imprim pentru restul vieții pe față ! Si ca și cum nu ar fi fost suficientă bucuria terminării unui maraton – a venit ” la pachet “ și cu bucuria unui loc 2 (la categoria 50 ani) la care nu aș fi indrăznit vreoadată să sper !

Visul meu devenise realitate ! Fericirea mi se părea o condiție normală a omului ! Mi-am propus să mă obișnuiesc cu ea , drept pentru care nu voi renunța niciodată la ceea ce mă va conduce către ea ! Alergarea !

Ce plăceri ascunse poate să-ți ofere un maraton, numai un alergător cu mai mult talent literar îți poate descrie în cuvinte frumoase, dar adevărata plăcere – fericirea la plus infinit – o vei simți doar când vei experimenta singur ! Convinge-te că poți și vei putea !