Oamenii au admirat dintotdeauna arta deplasării animalelor: uşor şi lin a peştilor în apă, elegant şi elastic a felinelor pe pământ, înălţător – în toate sensurile cuvântului – a păsărilor în înaltul cerului .

Ei au reuşit să înveţe să înoate destul de uşor (fără a atinge însă vreodată viteza amfibienilor), să alerge cât de cât rapid (dar nu chiar atât de uşor şi iute ca un ghepard), însă cu zborul a fost cu mult mai greu …!

Gravitaţia este o forţă greu de învins, aşa că zborul liber (fără ajutorul echipamentelor de propulsie) a rămas un vis aproape neîmplinit.
Deşi a trebuit să facem mereu salturi pentru a trece un obstacol mai înalt, încă nu am reuşit să ne dezvoltăm deprinderea motrică care să ne propulseze în salturi în lungime sau înălţime foarte mari. Cel puţin fără ajutor.

Ajutorul nepreţuit ni l-a dat prăjina, cu ajutorul ei “foamea” de zbor a omului a fost cât de cât ostoită.

Scurt istoric al prăjinii
Prăjina a fost folosită în vremurile îndepărtate ca un mod practic de a traversa mlaştini sau canale, metoda fiind folosită de olandezi pentru traversarea canalelor sau de gondolierii veneţieni pentru a sări pe mal din bărcile lor.

Primele concursuri moderne de sărituri cu prăjina au apărut prin anii 1850 când prăjinile erau confecţionate din bambus sau aluminiu. După aproximativ 100 de ani, începând cu anii 1950 apar primele prăjini din carbon sau fibră de sticlă care au permis săritorilor să atingă înăltţimi din ce în ce mai mari. Astfel de la înălţimea de 3,30 sărită în concurs în 1896 s-a ajuns în prezent la un record mondial de 6,16 m realizat în 2015 de francezul Renauld Lavillenie.

Tehnic, săritura cu prăjina reprezintă trecerea la înăltţime peste o bară susţinută de doi stâlpi fără ca aceasta să cadă. După trecerea peste bara denumită stacheta, se aterizează pe o saltea care amortizează şocul căderii de la înălţime.

“How is made a pole vault jumper”
Este întrebarea care m-a frământat, aşa că am căutat răspunsul.

Cel mai iscusit ‘făurar’ de pe meleagurile noatre l-am gasit în persoana profesorului Răzvan Stănescu – antrenor atletism şi multiplu campion naţional la Juniori şi Seniori în anii’80. Vezi Biografia

A concurat alături de multiplul campion Serghei Bubka şi multi alţi mari campioni acumulând o valoroasă experienţă, dar talentul de antrenor nu este dobandit numai din vasta activitate sportivă, este şi unul nativ, profesorul provenind dintr-o familie de sportivi şi antrenori.

Calmul antrenorului este parte din meserie. Metoda – step by step – “bastonaşe şi beţişoarele” abecedarului săritorului pănă la ‘eseurile’ săriturii peste stachetă dă roade de mai bine de 30 de ani de când dăruieşte în continuu şi fără vreo rezervă din nepreţuitele sale cunoştinţe.

Il găsim pe “Domnul Profesor de Zbor” de dimineaţă încă de la ora 8 lângă salteaua roşie, în sala de atletism. Işi aşteaptă copiii dornici sa înveţe ‘zborul’. Temerarii care se avantă spre văzduhuri (la începutul desluşirii tainei “zborului“ chiar şi 1,20 m poate fi o înalţime greu de atins) au vârste cuprinse între 8 şi 52 de ani! Ultimii fiind şi cei mai noi incluşi în programul de antrenament al profesorului. Cu speranţa că cei din urmă, vor ajunge cei dintâi ! Daniel a reuşit deja două titluri de campion balcanic la categoria 50 de ani master şi asta numai după câteva antrenamente iar eu sper din tot sufletul să devin din ‘tânără” speranţă o favorită la viitoarele campionate balcanice. De aceea m-am hotărât să vă descriu cum decurge „Know-how-ul “ unui atlet săritor cu prăjina, adică cel la care eu particip chiar în această perioadă şi din culisele căruia aş vrea să vă relatez câteva elemente cheie în deprinderea tehnicii săriturii cu prăjina – aşa cum le-am înţeles eu.

Pentru că vă vorbeam de “bastonaşe şi betiţoare”, adică învăţarea pas cu pas, asta a presupus învăţarea următoarelor elemente:

1) Priza pe prajină şi purtarea prăjinii pe elan
Priza pe prajină este întotdeauna dublă, ambele mâini prinzând prăjina pe tot parcursul săriturii. Iniţial braţul drept prinde cât mai aproape de capăt prăjina şi o menţine la nivelul şoldului – buzunar – iar braţul stâng are o priză pronaţie, mai în faţă la cca 70 cm de braţul drept. Purtarea prăjinii pe elan se face cu vârful în sus şi în poziţie aproximativ verticală şi se coboară treptat la apropierea de cutia de înfigere a prăjinii.

2) Elanul
Premergător săriturii propriu-zise se execută o alergare uniform accelerată cu purtarea prăjinii pe o distanţă de circa 20 de paşi cu scopul de a se atinge viteza maximă până la punctul în care se execută bătaia. Alergarea pe elan se face crescând frecvenţa şi menţinând o alergare specifică unui trăpaş. In felul acesta prin mişcare accelerată se acumulează energie cinetică.

3) Bătaia-desprinderea
Bătaia pentru săritura se execută în punct fix, măsurat în prealabil, pe piciorul stâng (sau piciorul drept pentru stângaci). In momentul desprinderii vârful prăjinii este poziţionat în cutia de înfigere, braţul drept întins cu priză pe prajină deasupra capului şi braţul stâng perpendicular pe prajină cu priză la aproximativ 70 cm faţă de braţul de sus. Piciorul care face bătaia rămâne drept iar celălalt se ridică cu genunchiul în sus şi înspre înainte. Este momentul când energia cinetică acumulată în timpul alergării pe elan se transformă în energie potentială, de desprindere şi învingere a forţei gravitaţionale, aceea care dă impulsul săriturii în înălţime.

4) Ridicarea şi întoarcerea peste ştachetă

Ridicarea trupului presupune trecerea din poziţia de atârnat în poziţia asemănătoare literei ‘L’ în care picioarele sunt ridicate formând cu trunchiul un unghi de 90 grade. Prin împingerea picioarelor în sus poziţia corpului se transformă în ‘J’ ca ulterior la răsturnarea peste ştachetă poziţia corpului să fie asemănătoare literei ‘I’.
Urmând cele trei poziţii L-J-I săritorul execută săritura în înălţime cu sprijin pe prăjină şi trecerea peste ştachetă, moment în care împinge spre înapoi prăjina definitivându-şi săritura fără ajutorul prăjinii şi, în cădere, aterizează pe saltea.

Pregătirea fizică a săritorului cu prăjina presupune dezvoltarea de multiple calităţi motrice printre care cele mai importante sunt: viteza de alergare (pentru elan), detenta (pentru desprindere), forţa picioarelor (pentru elan şi desprindere), spatelui, braţelor şi abdomenului (pentru ridicarea la verticală şi răsturnarea la înălţime). Dezvoltarea acestor calitaţi motrice se face în paralel cu antrenamentele pentru tehnică şi au deasemenea un caracter continuu şi progresiv. Să nu uităm: până la urmă că şi puii păsărilor sunt învăţaţi să zboare!
Mai trebuie menţionat (deloc în subsidiar!) că pe lângă suportul unui atrenor de un înalt profesionalism, un dram de nebunie, curaj şi bucuria neasemuită a zborului sunt condiţii sine qua non!